The BrokenHeartsClub

The BrokenHeartsClub este acel moment al vietii noastre cand ne simtim inima franta. Este momentul cel mai trist, mai dureros si imposibil de suportat al existentei noastre. Este secunda cand realizezi cat de sus puteai ajunge, dar cat de mult ai putut sa cazi. Este sentimentul ca in loc de o planare usoara si feerica, te-ai ales cu o prabusire brusca si tragica.

The BrokenHeartsClub este amintirea unei iubiri sau poate doar senzatia ca aceasta exista. Este un dans trist, fara partener sau fara muzica.

The BrokenHeartsClub este tot ceea ce iubim mai mult la noi, dar nu dorim sa simtim niciodata. este sensibilitatea maxima a sufletului nostru. Este momentul in care nici macar un urlet nu ne poate descatusa de ceea ce ne apasa, atunci cand credeam ca o sa ne elibereze.

The BrokenHeartsClub este locul plin de iubire, desi tocmai lipsa iubirii ne-a aruncat in el.

The BrokenHeartsClub este locul unde toti cei ce au simtit ceea ce simt si eu acum sunt bineveniti. Aici, dragi prieteni, nu veti fi niciodata singuri. Aici ii veti gasi pe cei ce va inteleg tristetea, durerea, dezamagirea, frustrarea, indignarea sau chiar furia.

The BrokenHeartsClub va apartine. The BrokenHeartsClub sunteti voi. The BrokenHeartsClub va este dedicat voua. Din pacate.

Moartea unei sperante si visul ascuns ca nu traiesti cifra 7

Nu stiu cati dintre voi ati citit romanul lui Rebreanu, "Adam si Eva". Eu am facut asta de multe ori, de prea multe ori as putea spune.
De fiecare data descopar altceva in aceasta carte.
"Adam si Eva" mi-a oferit si inca imi mai ofera raspunsuri la multe intrebari de genul:
De ce exista persoane pe lume a caror privire imi ofera timp de o secunda o calatorie intergalactica si multe senzatii ?
De ce visez tot mai des Taj Mahalul, de ce am tapet cu ruinele din Ostia sau de ce simt ca stiu un milion de lucruri despre Sydney, desi nu am citit mare lucru despre acel oras ?!
Si de ce vreau sa am un copil care sa poarte numele Silvia.
Daca ati citit romanul lui Rebreanu atunci veti intelege despre ce vorbesc, altfel exista riscul sa par ridicol si chiar nebun.
Ceea ce in schimb nu-ti explica si nu-ti ofera cartea este un raspuns la intrebarea : Ce cifra traiesc ??
Oridecate ori am o deziluzie in viata, profesionala sau personala, imi soptesc usor o cifra ... o aleg la intamplare ... de obicei e 4 ... asa simt eu ca sunt la a patra incercare ... si ar mai fi trei.
Dar uneori, cum este si ziua de astazi, simt ca cifra este mai mare, ca este 7 si ma simt ca atare. Greu, singur, neinteles si mai ales neimplinit.
Dar imi mai ofera ceva acest 7: Imi ofera obligatia de a-mi aduce aminte de primele 6 vieti ... 3 le stiu ... mai am de cautat 3. Si totusi uneori zambesc.
Pentru ca in final nu-mi ramane decat visul ascuns ca nu traiesc cifra 7.

Despre cum este sa pierzi din viata ta pe cineva drag

Are legatura cu iubirea. Si spun asta probabil pentru ca doare al naibii de tare. Atat de mult incat uneori nu ma lasa sa dorm.

Este una din acele situatii din viata in care te simti ca om inutil, incapabil de a schimba ceva desi ai vrea sa faci asta. Zilele trecute am realizat ca una dintre persoanele foarte dragi mie si una dintre putinele fata de care am sentimente, a disparut din viata mea total. Fara contacte telefonice, fara discutii pe messenger, fara intalniri programate sau nu. Unica amintire pe care o am legata de existenta acestei persoane sunt cateva poze, cativa prieteni comuni si un "munte" de senzatii ce ma incearca atunci cand ma gandesc la ea.

"Disparitia" este cu atat mai dureroasa cu cat am prevazut-o involuntar acum ceva timp. E ca si cum as fi stiut si nu am facut nimic sa previn asta. Acum ma simt fara nici un fel de mod de actiune pentru a o readuce inapoi in viata mea. E ca si cum n-ar exista ...

Nu e vinovat nimeni in mod direct de aceasta "disparitie" .... Nici ea, nici eu ....

Adevarul este ca nici unul dintre noi nu a facut nimic pentru a regasi drumul prieteniei noastre.

Acum inteleg asta .... Daca citesti acest blog, vreau sa-ti spun public ca desi ma simt un pic incapabil, inca nu ai scapat de mine.

Skopje sau orasul orei 23:00

Am ajuns in Macedonia cu "doar" 3 ore intarziere si in loc sa prind seara internationala la BEST, am prins doar o plimbare prin parc si o bauta in aer liber. Am fost surprins sa aflu ca in Macedonia bautul in locurile publice este permis si am fost si mai surprins sa descopar ca peste 75% din persoanele ce consumau alcool noaptea prin parcuri erau minori. Nu fa faceti griji, era si politia prin zona ... ii pazea sa nu pateasca ceva saracutzii. Skopje este un oras ce nu arata grozav insa are un aer interesant, cateva zone pietonale frumoase, o cetate frumoasa in mijlocul orasului si un munte cu o cruce imensa in varf, ceva de genul Tampa ce ar avea crucea de pe Caraiman in varf. Ce mi-a placut este faptul ca orasul pare aerisit, nu te sufoca nici macar pe strazile inguste, are o infrastructura buna, drumuri asfaltate si o atmosfera amabila.
Ce nu mi-a placut este ca pe alocuri este foarte murdar, mai ales parcurile unde dimineatza este ca dupa razboi, transportul in comun care este cu 20 de ani in urma noastra, insa este oricum un lucru ce nu te deranjeaza atat de tare din moment ce taxiurile sunt de 3 ori mai ieftine ca la noi si evident ca le preferi ca transport.
Si daca am tot vorbit de preturi, sa mentionez si ca macedonenii sunt fericitii posesori la pret redus al unui mix gastronomic ce te capteaza indiferent de gust. Putin balcanism, putin orientalism, putin modernism si gata kebabul, pleskavita, burek-ul, hamburgerul [ nu e ca la noi ] si multe alte bunataturi. Toate bune, toate ieftine.
Alta supriza culturala ... la ora 23:00 toate terasele si restaurantele din oras se inchid si oamenii se muta intr-o miscare ordonata cate parcuri sau catre cele 2-3 discoteci ... dintre care una in aer liber era cu adevarat grozava.
Voi reveni cu detalii despre Skopje ... acum ne mutam spre sud, spre granita cu Albania

In tara Jelenei Tomasevici

Jurnal de calatorie

Serbja - Country "Under construction"

Drumul spre Skopje a trecut prin Belgrad si am avut astfel ocazia sa revad Serbja dupa mai mult de 10 ani. Prima impresie a fost ca Serbja este o tzara in constructie, numarul de case la rosu fiind cam de o treime din totalul celor vazute prin geamul vagonului de tren. Mi se pare extrem de mare si-ti creaza impresia ca sarbii au dorinta de a construi case si locuinte dar inca nu au si potenta financiara de ale termina.
Contactul cu Dunarea la Belgrad a fost unul spectaculos. Ma gandeam ca asta este diferenta dintre cele 2 capitale de tzari vecine - Bucuresti si Belgrad - pe la ei trece Dunarea, iar pe la noi trece Dambovita. Oricum vazand posibilitatile de exploatare ale unui astfel de avantaj, precum si faleza Dunarii din Belgrad, incep sa inteleg de ce Ceausescu a vrut sa construiasca un canal Dunare-Bucuresti.
Nu am avut sansa de a sta foarte mult in Belgrad [ doar 3 ore ] insa orasul nu mi-a placut mai deloc. Mi s-a parut un pic necivilizat, trafic haotic [ mai haotic decat in Bucuresti, ca si cum asta ar fi posibil ] si singura placere a fost una culinara, bucurandu-ma de o Pleskavita autentica, asta dupa ce mi-am cam riscat viata traversand strada cu o gramada de bagaje, la fel cum fac toti ceilalti belgradeni. Se pare ca nu au treceri de pietoni in capitala asta. Cel putin nu in zona garii.
Drumul Belgrad - Skopje a fost mai lejer decat Bucuresti - Belgrad si asta poate si din cauza faptului ca ma apropiam de destinatie si simteam o bucurie deosebita din aceasta cauza, ina aceelasi drum a fost infernal de lung. Trenul oprea in fiecare halta si din el cobora o persoana sau urca o alta persoana. In final m-am consolat cu ideea ca e un tren personal si nici intarzierea de 2 ore nu m-a mai deprimat deloc. De altfel nici nu mai avea de ce sa ma deprime, eram departe de Brasov si de problemele de acolo si macar asta era un motiv de bucurie.
Granita cu Macedonia am trecut-o fara probleme si intr-o clipita eram in Skopje.

Ultimele cuvinte ale lui Caius Fuscus

Încerc de 2-3 ani să-l omor pe Caius Fuscus. M-am gândit la 1000 de posibilităţi până acum şi am încercat deja de câteva ori. Nimic nu m-a mulţumit. Aşa că am hotărât să renunţ să mai încerc deocamdata şi asta până în momentul în care soluţia crimei îmi va veni natural.

Şi acum haideţi să vă explic cine este Caius Fuscus. Cavaler roman ecvestru, înstărit, cunoscut, apreciat lider al partidei cavalerilor din Ostia, principalul oraş port al Romei antice. Caius Fuscus este găsit mort în cabinetul său şi toate dovezile duc către o crimă. Suspecţi găsim cu nemiluita, le fel şi motive, la fel şi oportunităţi ... însă până în final nu ne dăm seama cine este vinovatul şi de ce.
În cazul în care nu v-aţi prins încă, este vorba de o piesa de teatru la care lucrez de 2-3 ani şi care încă nu mă mulţumeşte pe deplin în forma actuală. Nu reuşesc să-i dau personajului Caius Fuscus moartea pe care o merită, o moarte demnă de personajul extraordinar de complex construit. Nu reuşesc să-i dau strălucire Silviei, principalul personaj feminin, aura la care visez şi astfel piesa este încărcată de personaje negative, personaje lipsite de pozitivitate şi am alunecat prea tare către sumbru.

Am hotărât după muuuultă considerare să mă opresc acum din procesul creaţiei şi să aştept un moment de inspiraţie care să mă lase să-i ofer "Ultimele cuvinte ale lui Caius Fuscus".

O bătaie a inimii în plus, o pauză lungă de respiraţie şi un zâmbet

Uneori toate lucrurile din jurul nostru se opresc. Sau ele îşi continuă mişcarea, dar noi reuşim pentru un moment să le captăm esenţa statică. Pentru o secundă suntem doar noi şi o lume împietrită. Şi ne simţim bătăile inimii aşa cum nu am mai făcut-o niciodată, puternice, gata să ne spargă pieptul. Şi facem o pauză lungaaaaaaa de respiraţie, ca şi cum nu mai avem ce sau de ce respira. Nu fotbalul ne produce senzaţia asta, nu o ratare sau un gol marcat de ai noştrii sau de ceilalţi ... ci esenţa statică a existenţei noastre. Suntem doar noi şi o lume împietrită doar pentru un moment. Totul se opreşte ... brusc gălăgioşii de lângă noi au amuţit, din televizor nu se mai aude nimic, tribunele nu mai vuiesc ... pentru un moment iţi auzi inima lovind cu putere şi simţi că nu mai poţi sau nu mai vrei să respiri. Şi cu toate acestea un zâmbet apare pe chipul tău. În alte 1000 de situaţii o astfel de reacţie a corpului te poate trimite la spital, dar nu şi acum ... Acum controlăm totul ... Acum simţim că trăim ... ne uităm la 11 oameni îmbracaţi în culori ce ne sunt atât de familiare, atât de dragi şi zâmbim chiar daca ei parcă fac orice pentru a ne omorî de inimă ...
Unii nu înţeleg ce este fotbalul şi poate câteodată nu înţeleg nici eu ... dar ceea ce ştiu este că uneori lucrurile pe care nu le mai înţelegi îţi pun chiar şi pentru o secundă în mişcare universul static.
Hai Româniaaaaaaaa !!!